Cred că suntem cu adevărat liberi atunci când înţelegem şi acceptăm că nimic de pe lume nu ne aparţine. Ce înseamnă acest „nimic nu ne aparţine”? Înseamnă că obiectele nu ne aparţin, oamenii nu ne aparţin, locurile nu ne aparţin, iar la un anumit punct nici corpurile nu ne mai aparţin (ştiţi voi, momentul în care se termină fitilul şi ne stingem din viaţă). Libertatea şi fericirea merg mână în mână. Cel puţin aşa percep eu lucrurile în prezent, în acest punct din viaţă.
E un sentiment de împăcare, relaxare, libertate şi linişte sufletească.
Am înţeles şi acceptat că absolut nimic nu îmi aparţine, nici măcar lucrurile pentru care muncesc. Nu contează dacă ceva se sparge accidental, câtă vreme încă trăiesc şi mă pot bucura de restul chestiilor pe care viaţa le are de oferit. Şi, oh, ce de lucruri sunt pe lumea asta care merită descoperite. Da, am înţeles şi faptul că viaţa nu-mi oferă nimic pe tavă, ci că trebuie să ies din pătrăţica mea şi să culeg experienţe. Unele îmi fac inima să ajungă până la nori de bucurie, altele îmi fac lacrimile să ajungă până la glezne. Sunt liniştită cu toate, căci ştiu că există dualitatea aia de care toţi am auzit.
Am mai înţeles şi acceptat că nici oamenii nu ne aparţin. Nici părinţii, nici cei cu care suntem într-o relaţie amoroasă, nici prietenii, absolut nimeni. Dacă aş fi auzit pe cineva că spune asta, înainte să fiu chiar eu în această postură (de a înţelege şi de a accepta), aş fi zis că sunt nonsensuri, aberaţii. Dar nu sunt. Ştiu că oamenii nu-mi aparţin, că prietenii sunt liberi să plece din viaţa mea oricând îşi doresc, că părinţii se vor stinge din viaţă mai devreme sau mai târziu (ceea ce se va întâmpla cu noi toţi până la urmă, decesul fiind o parte naturală a vieţii), iar jumătăţile noastre îşi pot face într-o zi bagajul, plecând… către alte jumătăţi. Consider că atunci când înţelegem lucrurile astea, anume că oamenii nu ne aparţin, suntem mult mai împăcaţi cu noi. Desigur, durere există în toate cazurile enumerate mai sus, însă există şi capacitatea de a înţelege că nimic şi nimeni nu ne aparţine. Deci lipsa anumitor oameni din viaţa noastră este o parte naturală a vieţii. Nu e ceva ce s-a inventat ieri sau azi.
Am înţeles şi acceptat că nici locurile nu ne aparţin. Nu mă refer aici la proprietăţi imobiliare, ci la faptul că sufletul nostru este prea puternic pentru a sta într-un singur loc. Am înţeles asta abia când m-am stabilit în a doua ţară străină. Prima oară, când am plecat în Anglia (Manchester), am simţut gustul traiului în străinătate şi al oamenilor mult mai civilizaţi şi mi-am zis de mai multe ori că o să vreau să mă mut acolo. Apoi m-am mutat în Suedia şi am realizat în scurt timp că şi aici mă simt ca acasă. Dar m-am gândit apoi: „Cred că m-aş simţi ca acasă oriunde, câtă vreme aş rezona cu locul respectiv. Curăţenie, civilizaţie, sistem funcţional.” Şi sunt mai liniştită şi mai fericită de când am înţeles asta, de când am înţeles că pot pleca oriunde în lume, fără să mă-ntorc de fiecare dată în punctul din care am plecat. Like a nomad.
Da, iubesc multe lucruri materiale, mulţi oameni şi multe locuri. Poate o să fac într-o zi o listă cu toate astea (sau o parte dintre ele). Însă le iubesc necondiţionat, fără a le deţine, fără a aştepta ceva în schimb. No strings attached.
Şi e un sentiment plăcut.
Libertate şi fericire.