Cel mai probabil ai auzit vorba asta – “Dansează ca și cum nimeni nu se uită”. Sunt cuvinte care fac parte dintr-un citat un pic mai lung și care are rolul de a transmite oamenilor să își trăiască viața la o intensitate cât mai mare. Eu, cel puțin, știu cum dansez atunci când nu se uită nimeni. Dar postarea de azi nu-i despre asta, despre cum mă mișc eu ca un avion într-un gol de aer, ci despre faptul că eu scriu ca și cum nimeni nu citește. Și am avut așa o licărire de moment și m-am gândit că poate ăsta e secretul meu, rețeta mea pentru blogging. Scriu ca și cum nimeni nu citește.
Nu știu dacă ai observat, dar uneori îți scriu ție, la persoana a doua singular, iar alteori vă scriu vouă, la plural. E o nehotărâre în modul meu de adresare, iar asta se întâmplă tocmai pentru că în mintea mea nu mă citește nimeni, dar trebuie să scriu ca și cum ar fi o conversație. Poate o conversație cu o versiune mai tânără a mea sau cu una mai înțeleaptă (în cazurile în care mă adresez la persoana a II-a singular). Poate chiar o conversație cu toate versiunile mele din toate universurile paralele (atunci când mă adresez la plural).
Nu știu de ce. Nu-mi explic. Și nu cred că vreau să-mi explic. Dar așa se întâmplă lucrurile, adică scriu ca și cum nimeni nu mă citește. Și mă gândesc acum, rapid, la faptul că omul e cel mai sincer cu sine. Omul în general, în singurătate, când e doar el între 4 pereți sau singur pe câmp, nu se sfiește să plângă și să-și plângă toate câte-l apasă. Nu se sfiește nici să râdă dacă își aduce aminte de ceva, că nu-i nimeni care să-l batjocorească ori să-l judece. Cam așa simt eu că-mi e cu scrisul ăsta, cu faptul că scriu ca și cum nimeni nu mă citește. Nu mă tem. Scriu și e ca și cum toate rândurile ar rămâne sigilate undeva pe un server.
Până la urmă… Toate rândurile rămân sigilate. Deși ajung să fie citite de mii de oameni, toate rândurile rămân sigilate. Sigilate în uitare, în neîncredere, în suspiciune și în judecată. Crezi tu că peste ani va mai conta ce-i aici? Eu cred că vin vremuri în care blogurile nu vor mai exista. Și-atunci de ce să mă tem? De ce să nu scriu ca și cum aș fi doar eu între patru pereți? Ce am de pierdut dacă scriu ca și cum nimeni nu citește?
Aș putea să mă tem că oamenii mă vor cunoaște, dar mai ales îmi vor cunoaște fricile. Aleg însă să nu mă tem. Viața nu cred că-i făcută să ne temem.