Continui șirul postărilor despre călătorii cu o decizie atipică, anume momentul în care am acceptat propunerea spontană de a ne opri pe undeva prin munți în Norvegia, cu cortul, pentru o noapte. Eu. Ca să nu uităm cumva, sunt omul căruia îi e frig când sunt 20 de grade afară, prima care apare cu mănuși, fes și geacă groasă imediat cum se răcește un pic vremea. Dacă m-ar fi întrebat cineva dinainte, ipotetic, dacă aș vrea să stau vreodată cu cortul într-o zonă muntoasă necunoscută din Norvegia… ? în mod clar aș fi râs isteric, imaginându-mi deja cum îmi intră frigul în oase și spunând un “Nu” vehement.
Cu cât înaintez în viață, cu atât îmi dau seama că vorbele transmise din generație în generație, prin viu grai, ajung să prindă contur. Niciodată să nu spui niciodată – așa sună una din ele și, în situația dată, mi se potrivește la fix.
Plecasem cu mașina dintr-un orășel de lângă Stockholm (Suedia) și mergeam către Oslo (Norvegia), având eu o obsesie de a descoperi cât mai multe capitale, urmând ca după vreo două zile acolo să ne îndreptăm către Pulpit Rock, o mare atracție turistică situată pe undeva prin sud-estul Munților Scandinaviei, loc pe care amândoi ne doream mult să-l vedem. Ei bine, cum socoteala de acasă nu se pupă cu cea din târg (nu știu ce-i azi cu mine și vorbele astea din popor), cu puțin timp înainte de a ajunge în Oslo am decis că nu avem chef de oraș. Simțeam mai degrabă nevoia de a evada, de a merge mai departe, de a ne relaxa. Am decis, astfel, că putem să ocolim Oslo și să mergem direct în camping-ul de lângă obiectivul acela turistic din munți pe care voiam noi să-l bifăm.
Nu știu exact ce am făcut, unde am cotit greșit sau dacă fix pe acolo ne-a vrut GPS-ul, dar am ajuns să mergem destul de mult pe străduțe înguste din Munții Scandinaviei. E drept, mare parte din Norvegia este zonă muntoasă, dar dintre toate drumurile noi ne-am nimerit fix pe alea înguste, pe unde nu aveau loc două mașini să treacă una pe lângă cealaltă. Plus curbe multe, plus vaci, capre și oi din când în când, astfel că viteza medie de deplasare s-a redus considerabil. Spre bucuria noastră reușeam să vedem câte un sătuc din când în când, dar nici alea prea des. Țin totuși să menționez că satele din zona aceea muntoasă a Norvegiei sunt inedite, toate căsuțele fiind vopsite în negru și toate având acoperișul verde (cu iarbă).
Treptat soarele dădea să apună și noi eram încă departe de locul în care trebuia să ajungem. Mai șerpuia o vreme drumul, mai dădeam de câte o turmă de oi prietenoase, una dintre ele ne lingea oglinda de la mașină când a trebuit să oprim și să așteptăm să treacă :)), iar astfel ne-a prins și oboseala, dar nici glumele n-au încetat să apară. Ionuț tot zicea de mai bine de o oră că uite ce frumos e pe acolo, că ne-a amețit GPS-ul și ne-a băgat pe ruta aia și totuși nu-i pare rău deloc, că am fi putut rata zona aia frumoasă și habar n-am fi avut de ea, că ce-ar mai sta el într-o zonă ca aia cu cortul, că dacă nu eram cu el sigur se oprea, dar știe că eu sunt friguroasă… și tot așa.
La început râdeam și-i ziceam că nu m-aș opri cu cortul pe acolo nici de nebună. Și unde am fi lăsat mașina? Și unde am fi pus cortul? Era toată zona numai cu văi, cu zone majoritar abrupte și cu animale care pășteau pe niște pereți abrupți cu mai multă piatră decât iarbă și nu-nțelegeam cum de nu alunecă de acolo. Gizăs! Hai, că poate avem noroc și ajungem în camping…
Am decis să ne oprim două minute într-o zonă unde era loc să staționăm în afara părții carosabile. Și m-am trezit că negociez cu el. Nu-mi mai aduc aminte cuvânt cu cuvânt, dar propunerea mea suna cam așa: “Dacă e să punem cortul chiar acum, aici, și îndur frigul o noapte în pustietatea asta, rămâi dator. Când o să vreau și eu să facem ceva ce tu n-ai face sau să mergem undeva unde tu n-ai merge, o să zici da”. Cred că pentru el bucuria de a rămâne acolo în creierii Munților Scandinaviei a fost mai mare decât ideea de datorie față de mine, astfel că n-a întrebat de două ori și a scos din mașină cortul, saltelele, pernele, sacii de dormit și restul lucrurilor necesare.
Numa’ zic! A fost un frig…
Mulți, desigur, mi-au văzut pe facebook pozele de-a doua zi dimineață, de dinainte să strângem cortul, când bătea soarele de am prins curaj să-mi dau jos polarul și fesul. Polarul și fesul și aproape toate celelalte straturi de haine cu care dormisem pe mine ?. Și toată noaptea s-au foit pe lângă cort oi, capre și ce-or mai fi fost dragele de ele, că abia de-am reușit să dorm de frică, imaginându-mi în toată bezna aia că momentul nu e cu mult diferit față de filmele de groază și există posibilitatea, oricât de mică, să ne atace ceva. Pentru numele lui Dumnezeu, chiar eram în mijlocul pustietății! Mi-a trecut panica odată ce a început să se crape de ziuă. Am răsuflat ușurată. Însă experiența în sine am considerat-o și încă o consider frumoasă. Unică, ceva ce poate n-aș fi avut ocazia să experimentez în ale circumstanțe.
Și, pe bună dreptate, a fost fantastică locația odată ce a început soarele de iulie să-și intre în drepturi. Un lac din creierii Munților Scandinaviei, un petec de nisip ca o mini-plajă numai a noastră, stânci și iarbă cât vedeam cu ochii… Plus mașina undeva la vreo 60 de metri de unde reușisem să punem cortul.
Prima mea noapte în Norvegia a fost în mod clar rece, atipică și de neuitat. Îmi doresc să vă spun, ție și celorlalți oameni care ajung să mă citească, câteva lucruri la care nici nu îndrăzneam să mă gândesc în viața asta, iar asta poate o să ajute cândva, cumva, oricât de puțin.
Nu visam vreodată că o să ajung în Norvegia. Nu credeam vreodată că o să fiu adepta camping-urilor și că o să ajung să merg în multe țări cu cortul. Mai mult, nu-mi imaginam că o să accept să stau o noapte în pustietate, lucru care pentru firea mea calculată și dornică de siguranță a fost poate o răzvrătire… sau oboseala atât de mare încât efectiv voiam să punem cortul și să dorm. Dincolo de toate “Nu”-urile astea înșirate, experiența m-a făcut să mă bucur, să ies din nenorocita aia de zonă de confort, să simt ceva ce sufletul meu ar trebui să simtă mai des, să realizez că în viață chiar nu contează să avem cât mai mult, ci să avem curaj să trăim chiar și câte puțin. Dar să trăim.
Mi-am promis, la scurt timp după experiența povestită mai sus, că o să îndrăznesc mai des să fac lucruri pe care în mod normal mi-e frică să le fac. Și că o să merg în cât mai multe locuri în care îmi doresc. E drept că banii nu ajung pentru prea multe dorințe de genul acesta, dar pe ăia puțini pe care-i strâng încerc să-i folosesc pentru bucuria sufletului meu.
Lots of hugs!